Loterişti şi tolomaci…
...Am vrut să fac un joc de cuvinte – loto/tolo – dar nu mi-a ieşit! Păcat! ¤ Nu-mi prea mai iese nimic, de la o vreme...¤ Da cui îi iese? Ce, prim-ministrului i-a ieşit remanierea Guvernului? S-au schimbat cei 6, cu alţi 6; şi nu toţi noi – că Boagiu & Tabără mai fură. Adică, au mai fost, nu că au mai furat...¤ Că miniştrii n-au ce fura, înafară de liniştea noastră, de nervi, de încredere şi siguranţa în ziua de mîine...¤ Nu mai avem sensul vieţii: un fleac, nu? ¤ Am zis de Ceaşcă, la procesul lui, că a ucis fiinţa naţională; din păcate, toţi cei care i-au urmat, l-au copiat...¤ Noi ne prefacem că trăim, guvernanţii se prefac că guvernează, şi care are material slab, cade pe dreapta. Să vedem, cînd ne vine rîndul...¤ Da’ poţi cădea şi fără contribuţia vreunui parlamentar sau interlop: un amărît nu ştiu ce făcea lîngă un poligon şi s-a trezit cu un cartuş în spate. Morala? Nu mai daţi cartuşe la poligoane! ¤ Sau: ce căutaţi pe lîngă poligoane, ameţiţilor? Io’ de ce nu mă duc pe-acolo? ¤ La crîşmă e mai sigur: n-am văzut machitor ucis cu arma cînd îşi bea liniştit, trăscăul! ¤ La fel, la bibliotecă. Dar cum la bibliotecă nu prea mai merg nici măcar studenţii, revenim la bodegi.¤ Mazăre, îmbrăcat acum în Fidel Castro, a chemat pesediştii, să pună de-o revoluţie, prin ianuarie. Succes! ¤ Dar asta nu se-ncadrează cumva la tulburarea ordinii de stat? Mazăre ăsta o caută cu lumînarea!...¤ Pînă acum a scăpat. Dar ştiţi că şi americanul care a căzut de la etajul 65 îşi spunea, în dreptul fiecărui etaj, „pînă acum sunt ok!”...¤ Să mai lăsăm naibii politica, fiindcă tot n-avem fo’ eficienţă...Mai bine o cîrmim spre sport: iote, Naţionala de tineret bătu Rusia. Brava! ¤ Păcat că aia mare a făcut un ruşinos egal cu Albania...¤ La finalul reprizei, tribunele scandau „De-mi-si-a!” Şi? ¤ Rezultatul nu se schimbă! ¤ Tot aşa cum dacă vine Geoană preşedinte România, nu vom începe să trăim bine...¤ Cînd n-ai fotbalişti, geaba schimbi antrenorul...¤ E drept, că şi arbitrul a fragmentat jocul, fluierînd de cîte ori cădeau albanezii; şi ei cădeau de două ori pe minut. ¤ Mă rog, poate-n viitor...¤ Altă belea: virusul West Nile! Nu e an să nu apară fo’ porcină, fo’ vacă nebună, fo’ aviară, f’un peşte care-nţeapă...¤ Măcar schimbaţi-i numele, bre, să-l poată pronunţa şi analfabeţii! ¤ De ce nu puneţi nume simple, la viruşi – Vasilică, Petrică, Lenuţa? ¤ C-acu’ magraonii, mimetici şi snobi, or să-şi boteze puradeii West Nile! ¤ Măruţă, dornic de bîrfe, cum îl ştiţi, iar i-a întărîtat pe Maria Ciobanu şu Trăistariu! ¤ Ciocîrlia songului oltenesc nici n-a vrut să-i vorbească, pe motiv că Trăistariu îi cîntă melodia cu o octavă în plus! ¤ Chiar dacă nu e melodia ei, gurista aşteaptă scuze. ¤ Să le aştepte...¤ Să-nchei, ÎN FINE, optimist: o ieşeancă a cîştigat la loto 6,2 milioane euro. Sper să urmăm noi, ceilalţi, că nu mai suntem decît fo’ 19 milioane...¤ Şi mai sper să cheltuie banii-n zonă, că e cam criză pe-aici...¤ La (o mai) bună vedere!
Tot despre Candid Stoica
Nu ştiu de ce scriu aşa de mult despre jurnalul lui Candid! Am scris mai mult decît despre vestitul jurnal al lui Sebastian!
Dar nu e prima bizarerie din viaţa-mi colcăindă de ciudăţenii!...
Şi cum şi eu ţin jurnal, cam de 35 de ani, şi cum am publicat o parte din el în cinci volume, pesemne e vorba şi de o complicitate - sau solidaritate - diaristică.
Volumul actorului însă aduce şi foarte multe informaţii pe care nu ai de unde să le culegi: iată, spre exemplu, o însemnare despre cum a fost arestat , prosteşte, popularul actor Mitică P. Apoi, o relatare despre nişte actori amatori care aveau un fel de revistă cu „Nea Nicu şi ibricu’, Lenuţa şi cafeluţa”...au împărtăşit aceeaşi soartă.
La moartea Ecaterinei Caragiale-Logadi, longevivă – nu ca ilustrul ei părinte, memorialistul ni-i reaminteşte pe cei patru soţi ai dispărutei (n-am ştiut că unul din ei a fost marele regizor Soare Z. Soare, iar altul – bancherul Aristide Blank!) şi se-ntreabă ce s-a întîmplat cu Vlad Caragiale – fiul moşierului Giblescu – ultimul din neamul Caragiale. Chiar?!
Ăsta-i farmecul jurnalului: treci de la un subiect grav, la unul derizoriu. După o pagină serioasă, de istorie teatrală, dai peste un secretar de partid care s-a accidentat...citind în pat Magicianul (ediţia cu coperţi cartonate). Apoi, o însemnare despre o lecţie de învăţămînt politic, formală şi ridiculizată chiar de director, care avea un tic verbal bine folosit în descriere. O ştire despre desfiinţarea Cenaclului Flacăra (a făcut vîlvă, la vremea respectivă!).
O dispută familială, despre o poză a actorului din revista Săptămîna (descrisă cu umor gen Titanic Vals!), e urmată de situaţia neplăcută creată de Vadim, în jurul Rabinului (şi atunci a fost un mare scandal în presa noastră) . Ori, vestea incredibilă a fugii actorului Lucian Iancu, director de teatru, deputat în MAN, cu un vapor deturnat, spre Turcia (a fost condamnat la moarte!). Ştirea revoltei de la Braşov, în care manifestanţii strigau „Jos Ceauşescu!”. Arestarea ziariştilor Băcanu, Uncu şi Creangă, în 1989 ş.a.m.d. („ştiu că e periculos să am asemenea însemnări şi totuşi le fac”- mărturiseşte diaristul, la pagina 475).
Partea forte a cărţii, cred, e cea tristă: căci e o lume tristă, cea a artiştilor. Chiar dacă o descrii cu sarcasm, umor, ironie, zeflemea, fabulaţii bufe. Iată, de exemplu, ce gravă apare aici moartea marelui Amza Pellea. A lui Mircea Eliade. A îndrăgitului actor Emanuel Petruţ. A lui Cotescu. A lui Virgil Mazilescu şi a lui Nichita Stănescu. Sau a multor colegi de la Teatrul de Comedie...
Cu cîtă mîhnire participă martorul la o întîlnire cu foşti colegi de facultate, dintre care unii se schimbaseră la modul dezamăgitor! O înmormîntare a unei colege la care, fiul actriţei (azi, cunoscut regizor) află că unul dintre cei care plîngeau era ...primul ei soţ. În altă parte, reaminteşte moarte nedemnă, nedreaptă a unor mari artişti (sunt prea mulţi, ca să-i pot cita).
Şi, spre final, Candid Stoica povesteşte calvarul prin care trece un autor de jurnal, jurnal brutal, periculos de sincer, în perioada comunistă: ascundea jurnalul, uita unde le-a ascuns, intra în panică, soţia i-l găsea şi îi schimba locul, într-un tîrziu îl regăsea cu emoţie...şi aşa mai departe.
Cred că scriitorul/actor, care a avut un feed-back încurajator, are obligaţia să ne ofere şi volumul doi (primul se opreşte la decembrie 1989). Mai ales că, aşa cum mărturiseşte la pagina 498, are „un lucru de mare preţ: amintirile”.
Vînt din pupa!...
Prostii mari şi mici
sursa foto: http://nunu.in/media/2010/04/pi1g.jpg
Una din ele: cazul Chitic. Plimbat pe la toate tembeliziunile.¤ În primul rînd, nu e nici un martor. În al doilea, nu cred că Băsescu îl pocnea, cînd avea în jur oameni calificaţi, pentru asta. În al treilea rînd, cred că acest Chitic (l-am cunoscut pe taică-său) vroia o ţîră de publicitate, care unui avocat îi poate aduce clienţi.¤ În ultimul rînd, cînd te stropşeşti la un preşedinte de stat, aşteaptă-te la ripostă. ¤ Pe vremea lui Ceauşescu, l-ar fi împuşcat. ¤ Să zică merci c-a nimerit în 2010...¤ Altă prostie: coada dreptului de autor. Apoi, de fapt s-a zis că n-a fost bine înţeleasă. ¤ Dar ce e simplu de-nţeles, azi?...¤ Om muri şi om vedea.¤ Prietena lui Mazăre jr. a lovit o bătrînă cu maşina. Nu e de mirare, o groază de damblagii fac asta, zilnic – şi fostul prefect de Cluj a comis accident, deşi i se suspendase carnetul! ¤ Constănţeanca, însă, a reuşit performanţa de-a urca cu maşina...pe treptele Teatrului Fantasio! ¤ Acu’ se laudă prin port c-a fost şi ea, o dată, la teatru...¤ Cel mai îngrozitor moment al săptămînii l-am trăit la meciul Stelei: a jucat atît de prost, încît mă întrebam cîte goluri va lua, peste 10...cînd nimereau o pasă, era sărbătoare!...¤ Şi cu toate astea, s-a calificat! Meritul portarului, care a apărat două penalty...¤ Au murit Baruţu Arghezi şi Natalia Dănăilă. Dumnezeu să-i ierte! ¤ Cît despre cazul de la maternitatea Giuleşti, să sperăm că se va închide...că nu e deloc plăcut...¤ Oricum, nu cred că e doar vina unei asistente.¤ Îmi place că Maria Ciobanu s-a ofuscat fiindcă Trăistariu cîntă Lie Ciocîrlie, melodia ei. Hm!¤ În primul rînd s-a demonstrat că e cîntecul Mariei Lătăreţu. Şi-apoi, Trăistariu îl cîntă mai bine. Sîc! ¤ Ce ziceţi de reclama aia cu berea: „Noi ştim s-o facem, voi ştiţi s-o beţi!”?...Se pare că e o îndeletnicire complicată gîlgîitul berii! ¤ Dar flatezi machitorul, ceea ce-ţi aduce un spor la vînzări de 0,1%! ¤ Că tot suntem la reclame: se dă zilnic pe diferite posturi tv aia cu bietul om care vrea să intre-n baie, dimineaţa, baia e închisă, nevasta-i aduce o cafea, el dă aburi de cafea prin gaura cheii, apare un golan şi-i ia cafeaua, iese-n uşa băii şi fata omului, apoi vine soţia iar şi zice ghiduş,”ce-i iubitule? totdeauna ţi-ai dorit un băiat!”...¤ Deci: omul trebuie să fie fericit că un necunoscut care se-ncuiase cu fii-sa-n baie îi mai bea şi cafeaua, iar soţia găseşte situaţia amuzantă...¤ Mi-ar fi imposibil să fac o reclamă atît de stupidă. De-aia nici nu mă solicită nimeni!...¤ E o solidaritate a stupizilor, în publicitate! Nu-i disloci, nici cu CNA, nici cu CIA! ¤ Să trecem şi la un subiect plăcut: pe un post local am urmărit un reportaj şi-un interviu cu pictorul Dan Cumpătă, care a avut un nou vernisaj la Iaşi. Cînd toţi românii se laudă că vor pleca din România, Cumpătă se numără printre cei care se simt bine cînd se-ntorc...bravo lui! ¤ Şi să-nchei în notă veselă, cum v-am obişnuit: Măruţă anunţă de vreo trei-patru zile că-l aduce-n emisiune pe bărbatul care...a născut de trei ori. Sincer să fiu, nu mă interesează subiectul; dar l-aş preveni pe dinţos să fie atent ce face cu invitatul prin platou, să nu-i plătească după aia pensie alimentară...¤ S-auzim de (mai) bine!
Burgos, un oraş în care te simţi minunat…
Prima noapte-n Burgos, cu geamul larg deschis, fără ţînţari şi muşte, fără zăpuşeală, fără să transpiri... după un drum obositor, şi o plimbare prin marile parcuri şi palate ale Castilonului....altfel ca-n Barcelona sau Costa Brava, pe care le-am vizitat cu cinci ani în urmă!
Se pare că nu sunt un turist de metropole: din ce-am văzut, în lume, sufletul mi-a rămas la Grein (Austria) şi Burgos ( Spania). Oraşe mici, dar relaxante, liniştite, fără cerşetori, fără saci de gunoaie şi negrii-n metrou...
Poate unde, în ultimul oraş, am şi avut gazde minunate, generoase, atente şi doritoare de varii conversaţii...Cu el, Doru, discutam despre carmangerie (lucra într-o fabrică de prelucrat porci şi vaci; interesant că în tura lui avea...160 de lucrători români!). M-a dus la un magazin de carne în care nu mai ştiam la ce să mă uit şi ce să gust...
Ea, Rodica, fostă actriţă la Bacău, unde a jucat cea mai tînără Coană Chiriţă din România, în regia autorului acestor rînduri. Ambiţioasă, fără astîmpăr, a învăţat spaniola, a organizat o ligă a românilor, a intrat şi-n politică...dar a ajuns la concluzia că, mai ales departe de casă, familia e cea mai importantă. Deocamdată îşi creşte cei doi copii.
Ce să zic despre gastronomie? De bine!
Las espuelas del Cid (Pintenii Cidului) a fost unul dintre puţinele localuri vizitate. Poate unde era şi vorba despre eroul lui Corneille . S-a încercat un decor de epocă, specificul e secolul 12-14, meniu adaptat - un platou cu produse iberice vechi, de porc şi ouă prăjite ca atunci, farfurii în triunghi, vitralii, scaune de epocă, stucaturi cu cap cal... Cidul a făcut jurămînt faţă de Alfonso, fetele lui au fost violate, apoi le-a căsătorit cu duci de Albacete şi Toledo...copiii erau cu Ximena, cunoscuta eroină din Cidul... Cavalerul de sub podea – văzut prin plexi - interesant...Restaurantul are succes, iar partea de bucătărie a fost propusă de o româncă – Ana Lazăr, de la primero (antreul), pîn’ la desert...
Am mincat aici crochete de jamon (prosciuto), care se fac cu jamon mărunţit şi se prăjesc în făină de pesmet, ou, şi cimbru sălbatic. Am mai comandat un sandvici cu brie şi jamon, sîngerete, brînză de capră – grasă şi sărată, toate date cu ulei de măsline.
Am cerut şi rondele de calamar. Ospătarul era din Adjud, şi s-a bucurat să mai audă limba natală.
Am întrebat de trufe: rădăcina se rade , e un lux; dar găseşti în zonă sunt şi ciuperci setas, de 2500 euro kilogramul!...
Mai au succes angulele – un fel de viermi marini gustoşi, care se gătesc uşor; sunt hrănitoare, le combină cu usturoi şi ciuşcă...în ulei se prăjesc usturoiul, apoi angula şi creveţii mici...ei nu bag ceapă la gătit, ci usturoi...acesta se pune cu coajă! Se bagă la cuptor în cratiţi de ceramică...cimbru mult...şi coniac...
Nu prea au supe şi ciorbe, ci pireuri şi supă de usturoi cu cîrnaţi afumaţi...
Vinul sec – rar aici şi apa con gas – idem. Aura-vinul meu preferat. Sau Conde de Caralt. Aici se beau Grasa şi ...Lacrima lui Ovidiu(pe care le-am găsit şi-n supermarket!). Vinul se serveşte-n pahare mici, că e tare...nu există mîncare fără vin tinto (roşu).
Băuturi de desert? Lichioruri de ou (specialitate locală), crema catalană, barcelo-cremă de rom, orujo- rachiu de orz.
Desertul e special, doar de sărbători : roschia - gogoşi churos, au format de steluţă, se fac la aparat cu manete, cu frişcă şi cremă. Tarta de Santiago - cu migdale; mai e solicitată tarta de măr. Dulciuri cu multă untură, trufa de la Lerma, biscuiţi care se sfărîmă uşor, tronul - un fel de nuga –moale, tare, ca halviţa noastră, cu migdale, cu nucă, rondulo, cu orez, cu gălbenuş, ciocolate cu rom . Înclinaţie spre combinarea îngheţatei, cu fructele.
Va urma, fireşte...
Din jurnalul unui gastronom de ocazie
Am citit cîndva o proză cvasi-poliţistă – nu mai reţin autorul – în care detectivul face o vizită unei doamne dubioase, căreia-i mureau bărbaţii, unul după altul, la interval de cîteva luni. Inspectorul dezleagă misterul: multipla văduvă-i asasina…gastronomic. Gătea atît de bine, în cantităţi atît de mari, încît nefericiţii sucombau din cauza excesului alimentar. Lovitura de teatru a prozatorului : poliţistul o cere imediat de nevastă, într-un act de rafinat suicid…
Am avut şansa să-l cunosc şi pe marele Ştefănescu-Goangă: am asistat, odată, la un prînz al său, la restaurantul Bordei, din Capitală. În treizeci de minute a terminat jumătate de kil de salam, jumătate de telemea, 20 de mici, două fripturi, un castron mare de salată, un litru de vin şi două sifoane. Am convingerea că dacă n-ar fi fost bulimic, marele artist ar mai fi putut trăi încă un deceniu...
Am participat, cu ani în urmă, la Bolta rece, la un concurs chisnovat, intitulat Atac la tochitură. Am ocupat un onorant loc doi, deoarece ştiu că nu-i frumos să mănînci repede.
Am participat şi la cîteva ediţii ale festivalului itinerant de umor Valentin Silvestru, în Caraş-Severin, vorba preferată a organizatorului (Mircea Cavadia) fiind “Hai, sculaţi-vă de la masă, că ne-aşteaptă la masă!”...
Am văzut şi un film celebru, La grande bouffe, care punea problema sinuciderii prin hăpăit îndelung.
Aceste gînduri şi amintiri mi-au fost stîrnite de un articol recent al lui G. Liiceanu, în care povesteşte două episoade din viaţa-i de oaspete la masă. În ambele era însoţit – cum, altfel? – de Andrei Pleşu. Primul se desfăşura în Germania, în casa unui prosper om de ştiinţă, în 1984. Erau douăsprezece persoane, la masă. În zece minute (c-atît a ţinut masa!) s-au mîncat: o felie foarte subţire de pulpă de porc, două frunze de salată verde şi o jumătate de cartof fiert. S-a băut apă de la robinet. Gazda, mîndră, a declarat că din pulpa de un kilogram, a mai rămas şi pentru a doua zi! Cînd au plecat, românii s-au dus undeva, să mănînce...
În aceeaşi perioadă, întorşi în ţară, au fost invitaţi de Horia Bernea la Brad, în casa unui doctor. Au stat ceva mai mult; fiindcă li s-a oferit, în doar o zi şi jumătate, mese după mese : platouri cu pateuri cu ciuperci, cu carne, cu brînză...chifteluţe, rulouri cu şuncă, salată beuf, diferite soiuri de cîrnaţi...pălincă de pere...borş de perişoare cu smîntînă, sărmăluţe-n foi de ştevie, căprioară cu sos de capere, tort alb cu felii de portocală proaspătă, iar cîrnăciori, să meargă vinul...s-au tîrît pînă-n dormitor, gîfîind…
A doua zi, de la capăt: gustări, brînzeturi, cîrnăţăraie, şniţel cu murături, masa de prînz cu de toate, şi cînd credeau că pleznesc, au venit tăvi cu plăcinte cu brînză, calde...le-au hăpăit de parcă erau nemîncaţi de trei zile...sejurul s-a încheiat cu gutui cu pulpe de curcan, iar pălinci, iar vinuri, iar cîrnaţi, iar brînzeturi...
Minunat e finalul articolului lui Liiceanu: “Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii!”...
Dar cum suntem în recesiune, poate că nu dă bine să povestesc dezmăţuri culinaro-bahice. Mă şi opresc, ruşinat...
M-am săturat!…
...de toţi şi de toate! ¤ Sunt un om activ, cu multe preocupări, nu-mi ajunge niciodată timpul, dar m-am plictisit de prostul-gust agresiv, care vine spre mine dinspre ecranul tembelizorului...¤ Într-un film care mi-a plăcut teribil, un fiu matur, îşi întreabă tatăl :” Cum ai rezistat la viaţa asta nenorocită?”. Şi bătrînul răspunde, zîmbind :” M-a ajutat un oarecare Jack Daniels!”...¤ Frumos de trist răspuns! ¤ Eu sunt băutor de scotch, nu consum Bourbone, dar am făcut legătura cu vestea tv cum că românii, de cînd cu criza, au luat-o şi mai tare, „pe ulei”! ¤ Toată lumea, bea! Iar fiinlandezii, ruşii şi ungurii, ne halesc!¤ Dar e importantă şi starea de spirit, nu?! Băutul diferă, la prosperi şi milogi...¤ De sinucis, nu am curajul ...laşităţii. De supravieţuit senin, nu am laşitatea...curajului.¤ Donc : să dăm ...la lopeţi şi să-l cităm pe marele meu prieten, omul de sport şi de teatru Mircea M. Ionescu, care-a avut norocul de ghinion să ajungă director la Teatrul din Giurgiu : „nu m-am sinucis în jungla New-Yorkului, doar n-o s-o fac în jungla giurgiuveană!” ¤ M-a încurajat! ¤ Deci, mă strădui să rămîn impasibil la veştile cu Băse care şi-a uitat un beţişor în ureche, cu Becali care s-a certat cu Piţurcă (apropos: cine va rămîne Piţurcă, în istoria umanităţii? Am auzit de Socrate, Galileo, Da Vinci, Picasso, Tolstoi, Brâncuşi, Enescu...dar de Piţurcă n-o să mai vorbească nimeni, peste 5 ani!), de nunta unui magraon de 14 ani, la care au venit, ca naşi, Dan Bursuc şi Adi Minune (care din ei o fi naşa, bre?!), m-am săturat de marea ca o ciorbă, cu peşti morţi şi de iradiaţiile nepermise, de inundaţiile compensatorii, de hoţii care jefuiesc Bijuteria, de directoarea de Bancă furăcioasă, de imprudenţii morţi la scăldat, de şoferii ebrietaţi care calcă copii, de mamele neglijente care pierd copii...¤ Nu vreau să mai aud că pierdem prosteşte, fonduri europene, că Guvernul tre’ să cadă (de parcă ar putea veni altul mai bun!), de burlăcia lui Bote, de conflictele noră/soacră abordate în zeci de emisiuni tip Noră pentru mama, Ginere pentru Soacra, Unchi pentru nepoata, de Codul Galben care acoperă ţara întreagă, şi de cel Portocaliu...¤ Nu vreau să ştiu că şi-acum nu-s bani de pensii, că datoria către UE e uriaşă, că medicii fug din ţară, pe capete (era de preferat s-o facă pacienţii). ¤ Mi-am pierdut sensul comentării, sensul vieţii, sensul lumii în care am ghinionul să consum oxigenul.¤ Am fost în vacanţă...fără vacanţă. Plec în altă ţară, fără entuziasm. Mă-ntorc în ţară, fără plăcere.¤ A dispărut entuziasmul supravieţuirii! ¤ În rest, totu-i ok...¤ Fiţi optimişti, copii! Nici Moartea nu-i o soluţie!...
Tot despre reţetele lui Bacalbaşa
Cum am mai spus, mor cînd aud gospodine văitîndu-se “vai, nu ştiu ce să mai fac de mîncare!”. Nu ştii? Deschizi cartea lui Constantin Bacalbaşa 1501 feluri de mîncare şi te inspiri : supă normandă (cu napi! – cine-şi mai aduce aminte, în 2010, de napi?!); sau piurea de linte (din copilărie nu am mai mîncat), papara franceză (cu pîine, unt, sare, ouă, lapte), supă cu tapioca (o dată am apucat, în atîţia ani de viaţă!)...
Dar ca să nu ziceţi că flecăresc fără rost, puneţi mîna de notaţi o supă care merge la inimă, în anotimpul ăsta şi nici nu-i complicată la făcut – supa de pepene galben: pui bucăţi mici de pepene în apa care fierbe; rumeneşti rotogoale de ceapă în unt; apoi, cînd ceapa e arămie, striveşte pepenele cu lingura de lemn, peste ceapă, pune sare, mult piper, lasă pe foc să se încălzească şi toarnă-n castron totul, peste o felie de pîine.
Trecînd la felul doi : castraveţi prăjiţi (cine mai face aşa ceva, azi?), mîncare cu grîu verde (asta-i şi sănătoasă, bre!), varză gratinată, pîine de ţelină (bună idee!), spanac cu pătlăgele vinete, anghinare în sos remoulade...
La desrt : mere pe pîine (hai că asta-i şi ieftină!), fructe sub pîine (pe-asta, notaţi-o, că-i bună pe criză: pune într-o tavă fructe, de care ai; torni deasupra apă; apoi, peste, zahăr – să le acopere; în fine, felii de pîine de 1 cm., muiate-n lapte; pîinea va acoperi complet fructele; peste pîine, unt; totul pleacă la cuptor, cam o juma’ de oră), timbală de castane, patru-sferturi...
După cum se vede, deşi-i scrisă în perioada interbelică, cartea lui Constantin Bacalbaşa e actuală şi azi – chiar dacă, uneori, înlocuim unele ingrediente. Ediţia despre care vorbesc, îngrijită de Simona Lazăr, mai are un merit: oferă şi informaţii culinar/culturale. Cîteva exemple : mezelurile, pe-atunci, erau preparatele care se serveau la masă înaintea felurilor principale. Gigot sau Jigou, pentru cine nu ştie, e ciosvîrta de berbec. Baronul d’Oubril se trăgea dintr-o familie bună, dar şi iubitoare de gastronomie. Frantz Iosif I nu era deloc pretenţios la mîncare; cînd a venit la Bucureşti, Regele Carol I i-a oferit, la Capşa, bomboanele de ciocolată Franz Iosif. Sultanul Abdul Hamid al II-lea, după ce şi-a ucis soţia, a înnebunit şi a murit în exil. Coasta de argint e un fel de mîncare dedicat Reginei Maria a României. Sosul Béchamel este un omagiu adus marchizului cu acelaşi nume. Muslin (Mousseline) provine din faptul că seamănă cu muselina, o pînză fină. Demidoff - vine de la numele contelui rus celebru în secolul XIX pentru plăcerea de a frecventa localuri de lux. Cardinal este un sos creat pentru Mazarin şi se foloseşte la preparate din peşte de mare şi homari, raci...
De cîte ori scriu despre o carte de bucate importantă, constat că nu am nici timpul, nici răbdarea de-a o repovesti, pe sărite, oprindu-mă la reţete, sfaturile şi notele revelatoare. Deci, îmi propun să revin...
Chefuri cu artişti de ieri şi de azi…
Din nou vorbesc despre excepţionalul jurnal al actorului Candid Stoica. Îl apreciez pe autor fiindcă e un intelectual autentic, deoarece este un comedian excelent – se pare, că de roluri mici, dar România s-a mîndrit mereu cu marii actori de roluri mai puţin mari ( Ion Manu, Tomazoglu, Mircea Constantinescu, Tudorel Popa, Eugen Racoţi, Ovidiu Moldovan, Emil Bîrlădeanu, Laurenţiu Lazăr ş.a.); şi-l mai apreciez, fiindcă datorită lui am cunoscut-o pe una dintre cele mai frumoase fete din istoria mea... erotică, Ligia.
A, să nu uit : îi mai sunt recunoscător deoarece, cînd eram elev, în regia lui am jucat Tigrul de Schisgall, la Clubul T 4, din Bucureşti.
Jurnalul său (Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei) are, pe lîngă delectabile povestiri din lumea scenei, şi întristătoare amintiri din...epoca de aur, şi pasaje dedicate plăcerii histrionilor de-a bea şi gusta ceva, discutînd. Pe scenă, la Carul cu bere, ori în turnee.
Prima descriere de gen o găsim în relatarea unui turneu extern cu spectacolul Svejk...: sarcina plăcută a actorului Dem Savu era să mănînce, pe scenă, un cîrnat. În deplasare externă, cum ştim, foamea face ravagii: actorul a cerut doi. Numai că şi partenerul său, Florin Scărlătescu, era pofticios: aşadar, bietul recuziter a adus în scenă...trei! Apoi, patru, fiindcă pofta vine mîncînd, nu?!
Publicul, neînţelegînd limba română, s-a amuzat teribil, crezînd că piesa lui Brecht este una...despre cîrnaţi! Neplăcută a fost revenirea în ţară, cînd recuziterul , plus actorii bulimici au trebuit să returneze, în lei, diferenţa de gramaj...
Sigur că-n alt turneu, histrionii noştri se pot face şi de rîs, comandînd biftec tartar fără să ştie că muşchiul de vită e crud! Credeam că artiştii români au depăşit graniţa prejudecăţilor: m-am înşelat.
De asemenea, din turneul de la Moscova, nu exista artist român căruia să nu i se fi cerut să vină-n ţară măcar cu un borcan de muştar. Era un întreg coşmar căutarea preţiosului condiment (garciţa)! În fine, după ore de alergare şi sute de neuroni pierduţi, artistul român nu se lasă, şi vine-n patria natală cu muştar rusesc! Cinste lui!
Dar ce te faci cu icrele negre? Candid nu se putea întoarce de la Moscova, fără icre negre!
Sau băutura ce cusur are? Despre whisky, actorul ne reaminteşte că te face deştept, fără să te-mbete; spre deosebire de palincă – care nu mai are timp să te facă deştept...
Ori, într-un turneu moscovit, actorii noştri au încercat...să nu-şi facă ţara de răs, bînd votcă cu un aborigen. Ritualul era simplu .”Votcu? - întreba rusul. Votcu- răspundeau colegii. Stacan? Stacan! Rusul turna votcă în paharele de apă şi număra: Adin, dva, tri , după care toţi trei dădeau paharele peste cap. După ce-au făcut de trei ori operaţia asta, au început să caute bricheta. Şi au constatat că bricheta...era bătută-n podea, cu cuie, şi era de fapt...microfon! Deci, s-au trezit...
Dar cîte referiri gastronomice nu se fac în cartea lui Candid Stoica? Despre brînza de 14,50 (amuzant a fost Dem Savu, care la Paris, întrebat ce fel de brînză preferă, a răspuns, candid :”De-aia de 14,50!”), despre pepenii la butoi, despre meniurile de Revelion, despre masa lui Orson Welles de la Mignon, despre multele întruniri de la Carul cu bere, despre pilele pe care trebuia să le ai ca să bei, vara, o bere rece, la o terasă...
Amestec ciudat, de nostagie şi dezamăgire, trezeşte-n mine jurnalul lui Candid Stoica. Afecţiune fiindcă eram tînăr şi totul îmi era permis; tristeţe – deoarece credeam eu că totul îmi e permis...
Teatrul, epoca de aur, rîsul-plînsul…
Jurnalul lui Candid Stoica, despre care am mai scris (intitulat Acele lucruri aiuritoare...) nu este numai o carte despre Teatrul de Comedie. Dincolo de actori, repetiţii, vizionări, premiere, matinee, spectacole omagiale, imprimări la Radio şi Televiziune, autorul ştie să creioneze obiectiv, fără menajamente, dar şi fără fabulaţiile atît de dragi comedienilor, „epoca de aur”. Fără să vrei, te gîndeşti la Romanul teatral al lui Bulgakov, ori la cartea despre actori a lui Horia Gârbea.
Jurnalul se deschide cu anul 1971, cînd actorul a primit sarcină să se ocupe de o mini-librărie, în interiorul instituţiei. Dar pentru asta-i trebuiau relaţii la Centrul de librării: „Spre disperarea mea, aflam că prietenii au pile la Alimentara, pentru ulei, zahăr, unt, lapte, nechezol, Murfatlar la litru, brînză de 14,50; la Gostat pentru cîrnaţi proaspeţi şi pui fraţii Petreuş, fără capete şi gheare; la Casele de comenzi pentru margarină Rama, lapte condensat, pastă de dinţi Maxam compot de ananas cubanez, ţigări BT; la Crevedia pentru ouă; la shopuri pentru cafea Alvorada şi ciocolată Toblerone; la magazinul Victoria pentru chiloţi tetra şi cisme de cauciuc; la Menaj pentru Dero şi cablu coaxial; la Farmacia 1 pentru vată şi medicamente de import; la magazinul Vidra, cu sediul la Orăştie, pentru cojoace Alendelon; la Cugir, pentru maşini automate de spălat; la Carne, pentru carne”...(mă-ndoiesc că un student de-al meu ar pricepe această frază: şi totuşi, ea cuprinde o întreagă epocă nenorocită!).
În continuarea aceleiaşi idei este relatată, în jurnal, pregătirea pentru turneul la Moscova, cu trei spectacole. Spectacolele erau mai puţin importante : o deplasare acolo însemna, de fapt, o aprovizionare nesperată :”...Aici valuta forte e votca. Şi Kent-ul. Tata mi-a comandat tocilă, mama - pastile împotriva fumatului, unchiul B – pompă Kama, Mondo - muştar, Mara - aspirator, Ion - aparat de fotografiat, Turturică – şapcă”...Să-ţi tot stea gîndul la spectacole, în asemenea condiţii!
Altă relatare cutremurătoare: într-o zi, actorul nostru se-ntîlneşte cu peruchera de la Teatrul Mic, care avea soţul, actor, în puşcărie, fiindcă... a spus un banc, la restaurant:” N-am mai auzit, în ultimul timp, de o condamnare a unui actor. Pe vremuri, da! Au fost mulţi care au făcut închisoare politică. Am auzit de Ion Omescu, de Benedict Dabija, de Marietta Sadova, de regizorul Crin Teodorescu, de Mitică Popescu, de Radu Cornea, de Ştefan Radof...şi bineînţeles, de Şeptilici”(şi-ncă autorul nu-i numeşte pe toţi!). Acele vremuri, însă, erau tot în regimul acesta.
Altă secvenţă elocventă, pentru umilinţele pe care trebuia să le suporţi, în epocă : ducîndu-se în vizită la un unchi, la spital, află că ruda sa nu mai vrea să trăiască. „...Mi-am dat seama că nu mai am nici un rost pe lume, decît să stau la cozi. Am stat la coadă la butelie, la mălai, la făină, la ulei, la ouă, la salam, la nechezol, la hîrtie igienică, la cartofi, la lapte, la vin, la brînză, la chibrituri, la lemne, la gaz, la...am uitat la ce dracu am mai stat.[...] Cel mai bănos era de stat la cozi în locul evreilor care umblau după acte şi aprobări ca să plece în Palestina. Ajunsesem omul care stă la cozi...”.
Şi eu am ajuns, se pare, omul care va scrie un jurnal...despre jurnalul lui Candid Stoica. Dar, cum ştim, cărţile din cărţi se fac!...
Jurnalul dulce-amar
Pe Candid Stoica îl cunosc de cînd eram elev. Mi-a fost instructor de teatru la unul dintre Cluburile bucureştene. Apoi, l-am văzut jucînd în mai multe teatre, plus la televiziune.
Nu-l ştiam însă ca diarist. Volumul său Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei (532 de pagini, format A4) îl recomandă ca unul dintre cei mai interesanţi deţinători de jurnale din teatrul românesc al ultimelor decenii. E o carte care are tot ce trebuie : umor, tristeţe, alonjă culturală, întîmplări cu oameni de teatru, sarcasm social-politic, sinceritate. E o carte serioasă care se-ntinde pe trei decenii deloc plicticoase : sunt portretizaţi mari actori, e demascată o epocă a tiraniei şi a penuriei (1971- 1989), se fac referiri la odioasa de cenzură, la inerentele umilinţe cotidiene ale cetăţenilor României ...epocii de aur.
E greu de sintetizat un volum atît de greu (la propriu şi nu numai); cum să-ncepi să scrii despre el? De unde s-o porneşti? De la portrete actorilor Teatrului de Comedie? Posibil : primul, făcut inegalabilului artist longeviv Radu Beligan, creatorul teatrului din spatele Carului cu bere („o adunare de atîţia maeştri a fost o minune pe care numai flerul artistic al maestrului Beligan a putut-o înfăptui”); apoi, sunt creionaţi cu spirit de observaţie Mircea Şeptilici ( unul dintre puţinii intelectuali autentici ai trupei, care spunea, maliţios, „cine a mai pomenit ca actorii să citească cărţi de teatru?!”), Dumitru Rucăreanu (care în viaţă are un defect de vorbire, bîlbîială ce dispare ca prin farmec, pe scenă! replicile lui sunt transcrise cu mult haz, în jurnal: „Mmai llămmurit bububu – cînd se enervează renunţă să mai pronunţe cuvîntul întreg; ai cu-cu mva ca-ca-ca-ca – a vrut să spună cartea, dar a optat pentru un cuvînt mai la-nde...gură – vo-vo-lumul?”), Nineta Gusti (buruienoasă la vorbă, dar o persoană tristă, care a murit în mizerie, neconsolată de faptul că a părăsit-o Beligan), Dorina Done (mereu bine dispusă, tonică, dar care a murit destul de devreme, prin ...suicid!), genialul Şt. Ciubotăraşu (despre care aflăm că după ce s-a mutat, cînd bea un pahar în plus, se ducea...tot la vechea locuinţă şi, dacă nu i se dădea drumul, făcea tărăboi; actualii locatari, la un moment dat, cică i-au pus un pat pliant într-una din camere, să aibă unde dormi fostul chiriaş!), popularul Amza Pellea, cel care povestea la modul „ ăsta de venii îi zice Gheorghe a lu’ Dămijeană şi e văr de frate cu Dumitru Ţoi, de-o ţîne pe Gherghiţa lu’ Stan a lu’ Vadră, nepotul lu’ Stăncel a lu’ Căldare, de-i zice lumea Fluierici şi-l cunună naş Pantelică a lu’ Marin Juvete”...(nu e uşor să transcrii, din memorie, asemenea enumerări ...olteneşti!), delicata Liliana Ţicău, cu care autorul practica „arta conversaţiei”, histrionul Gicu, mereu nemulţumit că nu prea joacă („Gicule, am găsit într-o piesă nouă un rol grozav pentru tine, dar am să-l joc eu!” –îi spunea mereu Radu Beligan), dramaturgul Baranga, care-i oferea Marcelei Rusu, la fiecare 100 de reprezentaţii cu o comedie de-a sa, un lanţ de aur, actorul cvasi-necunoscut azi, G.Popa Mijea, care-a făcut puşcărie fiindcă a spus un banc, Ştefan Tăpălagă care-ntr-o scenă emblematică din Scapin, ca să ia aplauze, îl bătea...pe bune, pe autorul cărţii , Bibanu, talent extraordinar care „n-a citit zece cărţi în viaţă”, dar a ajuns profesor universitar, Silviu Stănculescu – zis Lulu – eroul unor spectacole în stare de accentuată...oboseală şi care-şi punea , nu o dată, partenerii în posturi delicate : spre exemplu, textul lui Chiriac din Noaptea furtunoasă, a fost rostit, într-o seară, de îndrăgitul actor, la modul „Jpne rbesfa made arstar pntr Tch pnfa dla sf...leftâ” ş.a.m.s. (va urma)
Pages
Categories
Blogroll
Archive
Meta
